Un arcus fermecat si povestea baladei unei iubiri

In urma ca putin timp, am iesit cu un amic la un pahar de vorba si la plecare, pe o banca in Cismigiu, un domn canta la vioara o melodie trista. Si, instantaneu, mi-a venit in minte “Balada pentru vioara si orchestra” a lui Ciprian Porumbescu.
I-am spus atunci prietenului meu ca nu cred ca exista om pe pamantul asta care sa o asculte si sa nu simta nimic, pentru ca Balada are forta extraordinara de a misca si cele mai impietrite suflete.

De cate ori o ascult, inima mi se strange, simt un nod in gat si emotionata imi doresc sa nu se mai termine niciodata. Am senzatia ca toata tristetea lumii e comasata intr-un singur arcus si intr-o mana care stie cum sa o faca auzita.
Povestea baladei pare la prima vedere una simpla: un compozitor indragostit se izoleaza in satul natal 7 zile si compune o piesa a caror acorduri sunt izvorate din suferinta cauzata de o iubire neimplinita.

Iubitor de tot ce e romanesc: folclor, arta populara romaneasca, suflet, vers romanesc, plai si cantec, Ciprian Porumbescu participa, de cate ori avea ocazia, la horile din sat. Aici, avea sa o cunoasca pe Berta Golan, prietena cu sora lui, Marioara. Frumoasa Berta avea sa trezeasca in sufletul lui Ciprian o iubire pura. Cei doi se iubesc pe ascuns, se vad de cate ori pot fara ca familia tinerei sa stie. Tatal ei, pastor evanghelic, era impotriva acestei relatii din considerente religioase si a facut tot ce a putut sa ii desparta, reusind in cele din urma. Tanara este trimisa in Anglia in speranta ca trecerea timpului si distanta vor putea risipi sentimentele.

Tanarul Porumbescu se izoleaza la Stupca, satul sau natal, si compune aceasta balada fara egal. In acordurile viorii isi pune tot sufletul, toata neputinta si suferinta, durerea unei vieti triste cauzate de boala si de inima franta. Se spune ca, in ultimele luni de viata, canta aceasta balada cu ferestrele larg deschise, iar trecatorii ramaneau inmarmuriti, uitand sa plece, neindraznind sa-si urneasca picioarele.

Tuberculoza, boala necrutatoare care-l macina de ani intregi, nu l-a iertat si in 1883 moare in bratele surorii sale, Marioara, si cu gandul la cele doua mari iubiri ale sale: vioara si Berta. Aceasta din urma afla de disparita iubitului de la Marioara si ii trimite acestuia o coronita de flori de nu-ma-uita, asa cum avea sa faca, cativa ani mai tarziu, si Veronica Micle la disparitia preaiubitului ei Emin.

In una din scrisorile trimise Marioarei, Berta isi reprosa ca nu-i fusese alaturi lui Ciprian in ultimele momente: “Greu de suportat nenorocirea aceasta, mi-a nimicit tot ce am sperat si am dorit in viata. Mi s-a rapit tot ce am numit noroc. (…) Roaga-te, draga Marie, la mormantul lui si pentru mine. Tie ti-i dat sa fii in apropierea lui, tu ai putut sa-i arati scumpului iubirea ta, prin ingrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut si eu!”

Piesa a devenit partitura de referinta a creatiei clasice romanesti din secolul al XIX-lea, in ea metamorfozandu-se doina, cantecul si jocul batranesc, iar mie mi-e tare draga, caci in ea, parca, gasesc sufletul romanesc si putin din sufletul meu.

sursa video: youtube.com
sursa foto: rador.ro

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply