Din cand in cand, mi se face un dor imens de locurile in care m-am format ca individ, de mers prin iarba necosita, sa vad papadii, sa ascult ciripit de pasari fara sa vina la pachet cu claxoane si injuraturi, sa imi trag sufletul si … atat.
Asadar, atunci cand mi se face dor de casa sau, mai degraba, de „acasa” si nu pot ajunge acolo, imi petrec cateva ore in Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti”. Ce sa fac daca sunt crescuta la tara? Extrapoland, as putea spune ca poti scoate fata de la „tara”, dar nu si „tara” din fata. 🙂
Lasand glumele la o parte, imi incarc bateriile de aici, inspirand liniste pana in maduva oaselor, intorcandu-ma in timp si savurand la maximum, parca, eternitatea.
Pentru cine nu a fost vreodata sau poate chiar nu stie de acest loc, muzeul a fost creat de cel care ii poarta numele, folcloristul si sociologul Dimitrie Gusti, inaugurat de catre Carol al II-lea in 1936 si reprezinta una dintre cele mai mari atractii turistice din Bucuresti. De altfel, astazi, limba romana nu prea a fost prezenta, ci mai degraba cea franceza, spaniola, turca, chineza, rusa si insiruirea ar putea continua. Pentru a construi Muzeul Satului, casele au fost dezasamblate, bucata cu bucata, transportate cu trenul, caruta sau cu barca pana la Bucuresti, unde au fost reasamblate pe suprafata muzeului de astazi aflata pe malul lacului Herastrau. Cea mai veche casa este construita in secolul al XVII-lea, iar cea mai recenta apartine secolului al XIX-lea. De altfel, am fost placut suprinsa sa constat ca in Satul Nou (ce coincidenta!), situat in dreapta locatiei, mai sunt case ce se afla in plin proces de reasamblare. Locul, pentru mine, este de o valoare extraordinara.
Nu ma intind cu vorba, cred ca cel mai bine este sa mergeti sa petreceti acolo cateva ore. Eu ador sa merg primavara cand copacii sunt infloriti, iarba miroase a crud si vantul adie.
Am facut muuulte, foarte multe poze, am ales doar cateva, la intamplare, si le-am asamblat intr-un filmulet. Enjoy it! 🙂
