E toamna. Mult prea toamna, parca, pentru sufletul meu si am senzatia ca si pentru al tau. Mergem amandoi, mana in mana, pasim in acelasi timp, in ritmul inimilor noastre. Sau poate asta cred doar eu. Nu stiu daca tot ce imi spui e adevarat si asta ne da de furca. Prea mult.
Suntem tacuti. Mergem si ne privim pe furis. Astazi, ochii tai albastri sunt prea intunecati. Parul iti este zburlit, cand si cand, de vantul care se incapataneaza sa vuiasca pana in adancul sufletelor noastre. Iti vad chipul aproape perfect si tanjesc dupa un suras. Unul mic mi-ar fi de ajuns cat sa imi risipeasca toate temerile din ultimele zile.
Imi esti atat de drag cand iti ridici gulerul sacoului! Ai un aer din anii rebelilor ’60. Nu ti-am spus niciodata. Nu pentru ca nu am vrut, ci pentru ca suntem prea ocupati cu discutiile in contradictoriu, iar apoi cu lungile sarutari ale impacarii.
Intram in parc. Frunzele caramizii zboara la fel ca gandurile noastre, prea multe, prea vijelioase. Oftez cu atata patos incat te fac sa tresari. Oftatul asta, atat de adanc, parca te trezeste la viata . Suntem in spatele Catedralei, feriti de vant, de privirile indiscrete, de curiosi.
Ne oprim. Ma strangi de mana, parca ti-e teama ca as putea evada de langa tine. Ma privesti clipe intregi, fara sa imi spui ceva. Si, cu toate acestea, nu zambesti deloc.
In minte imi suna, iar si iar, “de ce nu zambesti? zambeste-mi putin cat sa stiu ca inca ti-s draga”.
Incerc sa deschid gura, dar sunetele refuza sa iasa. Mi-e inima sfasiata de atata zbatere. Si culmea este ca nici macar nu stiu ce ai.
Parca vrei sa spui si tu ceva, dar nu o faci. Imi dai la o parte suvita de par ce imi acopera fata si iti treci mana peste bentita de pe cap.
Imi iei fata in maini si ma saruti. Un sarut lung si tandru, poate cel mai tandru de pana acum. O caldura imensa imi invadeaza sufletul. Imi dau lacrimile de fericire, dar incerc si reusesc sa nu le vezi. Ne imbratisam in tacere si ramanem asa, neclintiti, abandonati unul in bratele celuilalt, fara nicio retinere. 
Ma iei iar de mana si traversam parcul, in liniste, indreptandu-ne spre straduta ce duce catre statia de autobuz.
Merg zamband si te surprind privindu-ma, mai senin, mai putin incruntat. Acum stiu ca ti-s draga. Ajunsi in statie, asteptam autobuzul doar privindu-ne. Ti-as desface sacoul si te-as imbratisa pe dedesupt, sa te simt mai aproape de mine cu inima. Sa isi spuna ele ce simt. Inima mea sa ii spuna inimii tale ceea ce buzele mele nu pot rosti.
Dar nu pot pentru ca e atat de multa lume in jurul nostru, incat cuvintele sunt singurele unelte.
Si atunci … si atunci ma trezesc rostind:
– Iubitul meu cu ochi albastri…
Si atunci … abia atunci imi zambesti cu tot chipul, cu ochii tai minunati … cu tot sufletul.
