Magia unei vacante de vara

Prima “evadare” din sanul cald si protector al familiei nu se uita niciodata. La fel cum nu se uita prima iubire. Raman acolo, in suflet, pentru totdeauna, ca un refugiu care iti permite sa zambesti, sa iti descretesti fruntea, sa…”evadazi” iar, aproape la fel ca prima data.

Prima mea astfel de “evadare”, cum ii spuneam, a fost in vacanta de vara, la trecerea din clasa a IV a in clasa a V a. A fost o tabara de doua saptamani la Albac, in judetul Alba. Nu stiu cum au avut curaj parintii mei sa ma lase sa plec ata de departe de casa, in partea cealalta a tarii. Pe vremea aceea, nu existau telefoane mobile, abia daca era cate un telefon fix, pe ici-colo. Habar nu am daca in tabara de la Albac exista vreun telefon. Ma intreb, cum a putut mama mea sa stea linistita doua saptamani, fara sa aiba vreo informatie despre mine. Dar, probabil, ca au cedat dupa lungi si insistente rugaminti ale unui copil cuminte si silitor.

Aveam aproape 11 ani si parca eram pe o alta planeta. Era prima data cand plecam in afara orasului, fara sa fiu insotita de parinti sau de bunici. Tin minte ca m-am urcat in trenul ce venea de la Galati si ne ducea la Alba Iulia si nu mi-a pasat de nimeni, dar nici foarte extaziata nu eram. Eram linistita si ma uitam la decorul ce se succeda cu repeziciune, cadru dupa cadru, ca intr-un film redat fast forward. Cu fata sprijinita in pumn, aproape lipita de fereastra vagonului, urmaream vegetatia, campiile arse de soare, apoi muntii si casele colorate si construite altfel decat cele cu care eram obisnuita, iar, din cand in cand, in momentele in care era umbra sau treceam printr-un tunel neluminat, imi vedeam fatuca rotunda, incadrata de doua codite, reflectandu-se in fereastra ca intr-o oglinda, si zambeam. Imi zambeam.
Parca intrasem intr-o poveste minunata, exact ca in Dumbrava Minunata a lui Sadoveanu, cu Lizuca cea curioasa, nume pe care de altfel l-am si adoptat pentru doua saptamamani in clasa I. Dar asta este o alta poveste, pe care o sa v-o spun cu alta ocazie.
Intreaga calatorie a durat pana la apus de soare. Nu stiu cate ore au fost cu exactitate de la Tecuci pana la Alba Iulia, insa stiu ca orasul alb mi se dezvaluia rosiatic in lumina soarelui aflat la asfintit. De acolo, am luat un autocar si, in cele din urma, am ajuns si la Albac, in noapte tarziu.
In povestea aceasta, cu jocuri multe, cu urcat pe muntele Gaina la cules de afine, cu spalat in apele reci ale Ariesului, cu gust de ceai la prima ora a diminetii si multa, multa iarba pe creasta din spatele taberei, ca intr-un vis, apare si marele Adrian Paunescu. Intamplarea a facut sa ii fim vecini de concediu. Venea, zi de zi, sa joace tenis cu un tanar, cred, cu Andrei, pe terenul de sport al taberei, pentru ca era singurul din sat. Ii placea sa fie in preajma noastra si noua ne placea sa fim in preajma lui. Eram micuti, dar constienti de maretia personajului, Paunescu. Ne-a insotit si la cele doua pesteri, Scarisoara si Ursilor, impreuna cu cel caruia noi ii spuneam Andrei si cu o domnisoara, cred ca putin mai mare decat el, pistruiata, cu doua codite impletite deasupra urechilor, codite de culoarea spicului de grau inainte de cules. Am ramas cu gandul ca cei doi erau copiii lui. Tocmai pentru ca atunci traiam intr-o poveste, nu am fost prea atenta, cand s-au facut prezentarile si, apoi, copil fiind, eram sigura ca sunt copiii marelui poet.
La sfarsitul taberei, am facut un foc mare, ne-am strans in jurul lui cu totii, cum era obiceiul si impreuna cu poetul am cantat si ne-a recitat versuri. A fost extraordinar! Mai tarziu, mult mai tarziu, i-am descoperit poeziile de dragoste exceptionale, poezii ce reflecta o forta de a iubi femeia, nemaintalnita. Recunosc, pozeiile sale de dragoste ma ung la suflet.
De atunci, am ramas numai cu amintirile, cu povestea magica in care protagonita era o fetita bucalata, cu codite, ce privea lumea cu fascinatie. Dar, poate ca e mai bine asa. Nu am absolut nicio fotografie din acea tabara.
Toate instantaneele sunt in inima mea.
Fara exagerare, in nicio vacanta a tinerei de mai tarziu si in niciun concediu al adultului nu a mai existat atata magie.

In urma cu 5 ani, am trecut pe acolo, pe la Albac, cand mi-am facut concediul un pic mai sus, la Arieseni-Vartop, iar simturile si starile sufletesti mi-au fost reactivate. As fi vrut sa ma intorc in timp, nu neaparat sa retraiesc lucrurile de atunci, ci sa simt din nou povestea magica.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply