Ultima data cand s-au intalnit era in urma cu cativa ani. Au stat la o cafenea cateva ore si au vorbit despre toate si despre nimic. Aveau despre ce vorbi, erau mereu pe aceeasi lungime de unda si chimia dintre ei era mai mult decat evidenta.
Dar viata, parsiva cum e ea, i-a absorbit intr-un tumult si le-a separat drumurile. De fapt, asa a fost intotdeauna. Se intalneau, petreceau putin timp amandoi, se adulmecau, isi promiteau cate-n luna si in stele pentru ca apoi sa-si vada fiecare de calea lui, de problemele lui, dar niciodata nu renuntau la iluzia unei intalniri mult mai profunde, la speranta materializarii tuturor fanteziilor ce le erau umbre fidele, zi de zi.
Acum, aveau sa se vada iar. Ea, emotionata, isi simtea fiecare bataie a inimii in gat, simtea ca ramane fara aer si ca, din moment in moment, picioarele or sa i se transforme in plastilina si se va prabusi pe asfalt. Ii era dor de el, un dor ce ii strangea inima si o dorinta ce o facea sa tremure din toate incheieturile, ca niste frisoane sacaitoare. In acelasi timp, ii era teama ca o sa o vada altfel, mai urata, mai grasa, mai putin atractiva decat o stia el, de cum si-o pastrase in minte de-a lungul vremii. I se facu greata de la atata anxietate. Speriata, se uita in stanga si in dreapta, ar fi vrut sa fuga si sa ii scrie un mesaj, cu o scuza cat se poate de credibila, doar-doar, o scapa si de data aceasta…
Avea prea multe temeri si nu stia cum sa le alunge, sa se linisteasca si sa il intampine zambind, senina, asa cum era de fiecare data cand se intalneau in trecut.
Isi scoase telefonul, deschise casuta de mesaje, dar nu stia ce sa-i spuna. Nu putea sa-l minta. Era mult prea inteligent si l-ar fi jignit daca ar fi folosit o banalitate drept scuza.
“Sper sa nu fi plecat inca spre”… Nu, nu era bine cum incepea mesajul. Il sterse cu repeziciune si trase adanc aer in piept. Ridica privirea spre cer, parca pentru o implorare divina. Frunzele copacilor pareau a dansa un vals lin in bataia vantului. In departare, pasarile survolau luciul apei, scotand, arareori, cate un sunet ascutit ce sfredelea linistea. Isi dadusera intalnire la marginea orasului, intr-o oaza de liniste si izolare. Stabilisera ca aveau nevoie de o zi intreaga sa vorbeasca, sa se priveasca, sa se atinga, departe de lume, departe de ochii curiosi.
Era totul absolut divin. Doar el lipsea. Iar nerabdarea si teama o determinau sa fuga. “Ce stupid, esti femeie in toata firea!”, mormai mai mult pentru sine. Se uita iar spre telefon. Ce putea sa ii spuna? Nu voia sa creada ca e lipsita de curaj si, in acelasi timp, ar fi vrut sa fie langa ea si sa fi depasit demult momentul revederii.
Nu, nu avea sa ii trimita niciun mesaj. Hotari sa fuga si apoi sa-l sune si sa ii spuna adevarul. Isi inchise telefonul si il arunca in geanta. Inspira adanc si pasi apasat pe aleea care ducea spre sosea, insa chiar atunci ii aparu in fata, exact asa cum il stia: inalt, cu ochii lui albastri, clari, cu aroma lui de neuitat, amestecul acela de tutun si parfum ce o innebunea.
Isi deschise bratele larg ca intr-o chemare tacita, iar ea alerga spre el, supusa si plina de dorinta. Imbratisarea lui ii era suficienta pentru ca toti demonii sa i se risipeasca. S-au privit un moment, fara ca vreun cuvant sa fie rostit, iar tot ce voiau sa isi spuna si-au spus printr-un sarut lung, apasat, un dans al dorintei si dorului ce ii mistuia silentios de atata amar de vreme.
